Analiza pe Cantoane – Grecia „Curat, răcoros și dulce ca o cafea bună” Suprafață: 141.52 km2 / Populație: 76,898 Menu Close San …
Analiza pe Cantoane – Grecia „Curat, răcoros și dulce ca o cafea bună” Suprafață: 141.52 km2 / Populație: 76,898 Menu Close San …
Cantonul Alajuela e ca o carte de vizită a provinciei și un punct de trecere obligatoriu pentru cine vine sau pleacă din Costa Rica. Aici se află aeroportul internațional Juan Santamaría, dar și un oraș care încearcă să țină pasul cu dezvoltarea, ...
în Costa Rica Pot străinii Nerezidenți să dețină Proprietăți Răspunsul scurt? Da. Răspunsul complet? Depinde ce și unde vrei să cumperi. Mulți …
Sistemul fiscal din Costa Rica se bazează pe principiul teritorialității, unul dintre cele mai favorabile pentru persoanele care obțin venituri din afara țării. Asta înseamnă că doar ...
Timp de ani buni, Costa Rica a fost văzută ca un colț de paradis unde te retragi la pensie, cultivi orhidee și mănânci papaya în timp ce îți ...
Analiza pe Cantoane – Grecia „Curat, răcoros și dulce ca o cafea bună” Suprafață: 141.52 km2 / Populație: 76,898 Menu Close San …
Cantonul Alajuela e ca o carte de vizită a provinciei și un punct de trecere obligatoriu pentru cine vine sau pleacă din Costa Rica. Aici se află aeroportul internațional Juan Santamaría, dar și un oraș care încearcă să țină pasul cu dezvoltarea, ...
în Costa Rica Pot străinii Nerezidenți să dețină Proprietăți Răspunsul scurt? Da. Răspunsul complet? Depinde ce și unde vrei să cumperi. Mulți …
Sistemul fiscal din Costa Rica se bazează pe principiul teritorialității, unul dintre cele mai favorabile pentru persoanele care obțin venituri din afara țării. Asta înseamnă că doar ...
Timp de ani buni, Costa Rica a fost văzută ca un colț de paradis unde te retragi la pensie, cultivi orhidee și mănânci papaya în timp ce îți ...
Analiza pe Cantoane – Grecia „Curat, răcoros și dulce ca o cafea bună” Suprafață: 141.52 km2 / Populație: 76,898 Menu Close San …
Cantonul Alajuela e ca o carte de vizită a provinciei și un punct de trecere obligatoriu pentru cine vine sau pleacă din Costa Rica. Aici se află aeroportul internațional Juan Santamaría, dar și un oraș care încearcă să țină pasul cu dezvoltarea, ...
în Costa Rica Pot străinii Nerezidenți să dețină Proprietăți Răspunsul scurt? Da. Răspunsul complet? Depinde ce și unde vrei să cumperi. Mulți …
Sistemul fiscal din Costa Rica se bazează pe principiul teritorialității, unul dintre cele mai favorabile pentru persoanele care obțin venituri din afara țării. Asta înseamnă că doar ...
Timp de ani buni, Costa Rica a fost văzută ca un colț de paradis unde te retragi la pensie, cultivi orhidee și mănânci papaya în timp ce îți ...
Districtul Sardinal, parte a cantonului Carrillo din provincia Guanacaste, Costa Rica, este o comunitate în plină transformare, unde tradițiile rurale se împletesc cu dezvoltarea turistică și infrastructurală.
Cu o populație estimată la 21.237 de locuitori în 2025, Sardinal reprezintă 42,2% din populația cantonului Carrillo .
Centrul administrativ: Orașul Sardinal
Climă: climă tropicală de savană (Aw)
Altitudine: ~46 m
Localități: 25
• Artola
• Cacique
• Coco
• Guacamaya
• Huaquitas
• Libertad
• Matapalo
• Nancital
• Nuevo Colón
• Obandito
• Ocotal
• Pilas
• Playa Hermosa
• Playones
• San Blas
• Santa Rita
• Zapotal
Agricultură, turism, construcții
Drumuri, apă potabilă, internet, transport public, energie electrică
Mediu spre ridicat.
Potrivit pentru familii care caută liniște și acces la natură
Comunitate tradițională, cu valori legate de familie și muncă
Districtul Sardinal, parte a Cantonului Carrillo, s-a transformat într-una dintre cele mai dinamice zone de pe coasta Pacificului, atrăgând atenția investitorilor locali și internaționali. Poziția strategică în apropierea aeroportului din Liberia, dezvoltarea continuă a infrastructurii și fluxul constant de turiști contribuie la un climat economic favorabil. De la turism și imobiliare până la proiecte ecologice și servicii pentru comunitățile de expați, Sardinal oferă un teren fertil pentru inițiative antreprenoriale.
Energie solară – ideal pentru gospodării și hoteluri
Proiecte de reciclare sau compostare comunitară
Transport electric – închiriere biciclete/trotinete electrice
Districtul Sardinal, parte a cantonului Carrillo din provincia Guanacaste, are o climă tropical uscată, cu temperaturi care oscilează frecvent între 30 și 38°C, mai ales în sezonul secetos (decembrie–aprilie).
Vara (care, în Costa Rica, este de fapt sezonul uscat) aduce cer senin, vânturi calde și vegetație arsă de soare — o perioadă în care asfaltul devine aproape lichid la prânz, iar hainele din bumbac devin cei mai buni prieteni ai localnicilor.
Sezonul ploios (mai–noiembrie) aduce ploi scurte dar intense, care revigorează vegetația și mai răcorește atmosfera, însă umiditatea crește simțitor.
Este un climat ideal pentru cei care iubesc căldura și lumina puternică a soarelui, dar provocator pentru cei neobișnuiți cu „prăjeala tropicală”. Cu toate acestea, localnicii știu să se adapteze: „la sombra se vive mejor” — la umbră, viața e mai bună.
Lunile: noiembrie – aprilie
Caracteristici: cer senin, soare intens, vânt moderat (mai ales în decembrie – februarie)
Temperaturi medii: 28°C – 36°C ziua
Umiditate: scăzută
Precipitații: aproape inexistente
Lunile: mai – octombrie
Caracteristici: ploi frecvente după-amiaza sau seara, vegetație verde și luxuriantă
Temperaturi medii: 26°C – 32°C
Umiditate: foarte ridicată
Precipitații: 1.500 – 2.500 mm/an, cu vârf în septembrie și octombrie
Vânturile alizee din nord-est influențează vremea în sezonul uscat.
Risc redus de uragane, datorită poziției geografice protejate a Pacificului.
Microclimate locale: zonele de coastă (ex. Playas del Coco) pot fi mai uscate decât cele din interiorul districtului.
Făcând o comparație… nu transpiri, te prăjești direct! Sardinal și în special zona Playas del Coco sunt genul ăla de locuri unde: umbra e aur, asfaltul devine lava la prânz și dacă lași o banană în soare, când te întorci ai chipsuri 🤦♀️🤣
În Fortuna unde locuiesc ai căldură + umiditate, dar tot mai ai pădure, copaci, norii vulcanului… în Sardinal, în sezonul uscat e de parcă a fugit jungla în vacanță. Pământ crăpat, praf peste tot, iar tot ce nu are rădăcini adânci… se usucă, dar au ocean să se răcorească. Ei sunt obișnuiți — și mai zic și „qué rico el calor” 🥵.
Este în plină expansiune și oferă oportunități semnificative, mai ales datorită dezvoltării turistice și interesului tot mai mare din partea investitorilor străini. Iată o privire de ansamblu:
Sardinal, cu plajele sale apropiate și atmosfera relaxată specifică Guanacaste-ului, atrage tot mai mulți oameni care visează la o viață simplă, dar bogată în natură, soare și comunitate.
Sectorul imobiliar de aici este într-o continuă dezvoltare, oferind o gamă variată de oportunități pentru cei care caută o casă de vacanță, un refugiu permanent sau o investiție cu potențial de creștere.
De la terenuri accesibile în zone liniștite până la vile cu vedere la ocean sau proiecte rezidențiale moderne, Sardinal devine o alegere tot mai populară, în special datorită apropierii de Playas del Coco și de aeroportul internațional din Liberia.
Chiar dacă zona este în plină expansiune, este important să se verifice statutul juridic al terenurilor (unele pot fi în zone protejate sau cu restricții), să se analizeze siguranța din vecinătate și să se consulte un avocat sau un expert local înainte de orice tranzacție.
Totodată, infrastructura poate varia de la o zonă la alta – așa că este bine să te asiguri că ai acces la electricitate, apă și internet acolo unde vrei să investești.
Proximitatea față de Playas del Coco, una dintre cele mai populare plaje din Guanacaste, face din Sardinal un punct strategic pentru investiții în proprietăți rezidențiale și turistice.
Cererea este stimulată atât de turiști care doresc case de vacanță, cât și de expați care caută o relocare permanentă într-o zonă cu climă caldă, apropiere de mare și infrastructură în dezvoltare.
De la terenuri de construcție în zone mai accesibile până la vile de lux cu vedere la ocean, oferta imobiliară este variată.
Se dezvoltă proiecte rezidențiale moderne, eco-friendly, dar și apartamente sau case în condominii securizate.
În comparație cu alte zone mai consolidate din Guanacaste (Tamarindo, Flamingo), Sardinal oferă prețuri mai accesibile, dar cu un potențial ridicat de apreciere a valorii proprietății pe termen mediu și lung.
Investitorii se orientează spre:
Sardinal păstrează o cultură comunitară puternică, cu tradiții rurale și o viață socială activă.
Comunitatea este caracterizată de solidaritate și implicare civică, aspecte care contribuie la menținerea unui nivel scăzut de infracționalitate comparativ cu zonele urbane mai aglomerate.
Municipalitatea Carrillo a investit recent 700 de milioane de colones în infrastructura rutieră din Sardinal și alte localități, îmbunătățind conectivitatea și siguranța rutieră.
De asemenea, Sardinal este traversat de mai multe rute naționale, cum ar fi Ruta 151 și Ruta 255, facilitând accesul către alte regiuni .
Dezvoltarea turistică intensă a adus provocări legate de gestionarea resurselor naturale.
Proiecte precum extinderea acueductului pentru a deservi complexele turistice de lux au generat îngrijorări în rândul comunității locale privind accesul echitabil la apă și impactul asupra mediului .
Economia Sardinalului se bazează pe două piloni principali: agricultura și turismul. Agricultura include culturi precum pepeni și trestie de zahăr, iar turismul beneficiază de proximitatea față de plaje populare și hoteluri de lux, oferind locuri de muncă în hoteluri, restaurante și servicii conexe.
Sardinal găzduiește sucursale ale principalelor bănci din Costa Rica, inclusiv Banco Nacional și Banco de Costa Rica, oferind rezidenților și vizitatorilor acces la servicii bancare și ATM-uri .
Piața imobiliară din Sardinal este diversificată, oferind opțiuni pentru diferite bugete. Prețurile variază de la aproximativ 75.000 USD pentru terenuri până la peste 2 milioane USD pentru proprietăți de lux. Această diversitate atrage atât investitori, cât și persoane în căutarea unei locuințe permanente sau de vacanță .
Sardinal beneficiază de o clinică publică modernizată, care oferă servicii medicale esențiale pentru comunitate.
De asemenea, în apropiere, în Playas del Coco, există clinici private care oferă servicii medicale suplimentare, contribuind la îmbunătățirea accesului la îngrijiri de sănătate pentru rezidenți și turiști .
În domeniul educației, Sardinal dispune de școli primare și secundare care deservesc comunitatea locală.
Proiecte recente, precum Centrul Educațional El Coco din Carrillo, finanțate cu sprijinul BCIE, au îmbunătățit infrastructura educațională, oferind un mediu de învățare sigur și adecvat pentru elevi
În primele 5 luni ale anului 2025, în Cantonul Carrillo, Districtul Sardinal s-au înregistrat 62 de infracțiuni.
Cele mai frecvente sunt furturile simple și spargerile, dar nu lipsesc nici tâlhăriile și furturile de vehicule.
🔴 Zone cu risc ridicat
🟡 Observație: e bine să fii atent/ă mai ales în centru, în zonele comerciale și în parcări.
Mai ales seara. Nu e un loc periculos în sine, dar e „vizat” de hoți și oportuniști.
Playas del Coco, una dintre cele mai cunoscute plaje de pe coasta Pacificului din Costa Rica, nu are o istorie scrisă în documente oficiale. Povestea sa este transmisă din generație în generație, fiind construită din relatări orale și descoperiri empirice.
Până în prezent, nu au fost identificate situri arheologice majore chiar în Coco, dar fragmente de ceramică descoperite pe plajă indică prezența unei populații indigene necunoscute.
În împrejurimi s-au găsit obiecte din jad și aur, dovezi ale unei rețele de comerț vechi, iar triburile Chorotega, cunoscute pentru măiestria lor în olărit, sunt considerate parte din această moștenire.
Până astăzi, în satele apropiate, descendenții lor continuă această artă tradițională.
Potrivit primului ziar local, El Coqueño (1982), și pe baza interviurilor cu familiile din zonă, istoria recentă a Playas del Coco începe în anul 1856, odată cu sosirea lui Agapito Barrera.
Legenda spune că Agapito ar fi venit cu barca din Nicaragua și s-ar fi îndrăgostit de frumusețea naturală a plajei.
A ridicat o casă unde astăzi se află piața centrală și a plantat rânduri de palmieri de cocos pe malul mării. A numit locul „El Coco”, dând astfel naștere denumirii actuale.
Pescuitul și recoltarea stridiilor perlifere au fost primele activități economice importante din zonă.
Agapito a pus bazele unei mici flote care colecta aceste stridii valoroase, iar legătura cu restul țării se făcea pe jos, cu caii sau cu carele cu boi, până în Sardinal sau Liberia.
Această primă industrie a adus în Coco scafandri din împrejurimi, mai ales din Sardinal. Printre cei care au trăit gloria și căderea acestui sector se numără Gilberto Espinoza Cruz, născut în 1908 în Coco, într-o familie de scafandri.
El povestește cum, pe vremea tinereții sale, întreaga coastă de vest a Costa Ricăi era plină de stridii perlifere.
Scufundările se făceau fără echipament – fără măști, fără labe – doar cu ochii deschiși în apă și mâinile căutând scoicile pe fundul mării. Adesea coborau la adâncimi de peste 40 de picioare (15 vare).
„Intram în apă goi, fără nimic,” povestește Gilberto, „și căutam scoicile cu mâinile. Cu ochii deschiși, vedeam doar puțin fundul.”
Într-o zi bună, un scafandru putea aduna până la 100 de livre de scoici. Dar perlele? Acolo era vorba de noroc. Exista o ierarhie a perlelor: cele roz erau cele mai rare și mai valoroase, urmate de cele albe și apoi de cele gri.
Gilberto a avut parte de noroc. A descoperit o perlă de 18 carate, evaluată la 3.600 de cenți – o sumă enormă la acea vreme. Pentru comparație, în 1926, Agapito Barrera a vândut jumătate din insula Coco pentru doar 1.000 de cenți.
În 1928, o companie venezueleană a venit cu bărci mari, echipamente moderne și echipaje bine pregătite.
Într-un singur an, au recoltat masiv stridii, pe care le fierbeau pe plajă în oale uriașe pentru a extrage mai ușor perlele. Când au plecat, au luat cu ei și bogăția mării.
În decurs de patru ani, totul s-a schimbat. În 1932, între noiembrie și decembrie, a avut loc o catastrofă: toate stridiile perlifere de pe coasta de vest au murit.
Nimeni nu știe cu certitudine de ce. Unii au dat vina pe otrăvuri lansate de japonezi sau germani pentru a elimina concurența naturală a noilor industrii de perle de cultură.
Dar Gilberto nu crede în această teorie: „Nici peștele, nici alte viețuitoare marine nu au murit – doar stridiile perle. A fost o ciumă, o boală necunoscută.”
De atunci, recoltarea stridiilor a devenit o amintire. Uneori, mai sunt descoperite câteva exemplare, dar abundența din trecut nu s-a mai întors niciodată.
La începutul secolului XX, drumul accidentat de la Sardinal până la Playas del Coco era atât de dificil încât doar caii puteau circula.
Pe atunci, în afara taberei de scafandri, existau doar câteva case aparținând familiilor care au decis să se stabilească aici: Joseana Canales, Cervando și Dario Espinoza, precum și Seferino, Jose și Ramon Mendez — toți veniți din Sardinal.
În 1913, Isabel Gutiérrez de Barrera a murit, iar Agapito a rămas singur în casa mare din nordul plajei. A continuat să se îngrijească de plantația sa de cocotieri și de culturile de porumb, orez și arahide.
Drumul către Coco s-a îmbunătățit treptat, permițând și trecerea căruțelor cu boi. Așa au început să sosească și primele familii de căruțași, printre care și Juan Felix Morales, în 1918 — bunicul familiei García, stabilită în partea sudică a plajei.
În 1926, Agapito, ajuns la 70 de ani, a vândut întregul teren din nord — de la coline până la malul mării — pentru suma simbolică de 1.000 de cenți. Casa mare de pe plajă a rămas în picioare mult după moartea sa, fiind folosită în 1930 de către poliție pentru a găzdui vizitatori.
Timp de opt luni pe an, Coco a rămas complet izolat de orașe precum Liberia. Doar câteva zeci de familii trăiau aici permanent, dedicându-se agriculturii de subzistență și pescuitului pentru consum propriu.
Nu exista nicio piață pentru produsele locale, iar localnicii așteptau cu nerăbdare venirea verii, când soseau vizitatorii.
Unii cumpărau mâncare, sprijinind astfel locuitorii, așa cum se întâmpla în cazul Balvinei de Barrera, Rosai Rivas, Jesus Guillen și Lidiei Angulo. O zi întreagă de mese se vindea pentru doar 5 cenți vizitatorilor înstăriți și pentru 1,25 cenți celor veniți din împrejurimi.
Aceasta a fost perioada în care s-a născut cel mai pitoresc sezon din istoria Coco-ului: „Lunile din Martie”, marcate de maree spectaculoase și o efervescență aparte.
Familii întregi veneau din Liberia cu care cu boi pline de ustensile și provizii. Odată ajunse, construiau poieni improvizate unde se adunau rude, prieteni și oaspeți pentru a petrece zile și nopți în sărbătoare.
Muzica era la ordinea serii. Grupuri cu chitare cântau prin fiecare poiană, iar mai târziu își făceau apariția marimbele, acompaniind dansuri populare.
Muzicienii întindeau o frânghie care delimita zona pentru cei care plătiseră o „pesetă” (25 cenți) — singura condiție pentru a participa la dans. La finalul fiecărui cântec, aceștia reluau refrenul ca un gest de curtoazie față de dansatori.
Sărbătorile erau animate de focuri de tabără și mese bogate, cu carne friptă din vânat sau pește. Pescarii din Coco vindeau homari cu doar 1,35 cenți pe kilogram, iar vizitatorii aveau parte de tot ce și-ar fi putut dori.
Unii soseau, alții plecau, iar sezonul culmina odată cu Săptămâna Mare, când Playas del Coco devenea neîncăpătoare.
Chiar dacă infrastructura era limitată, la doar 3 kilometri de plaja virgină, ospitalitatea localnicilor transforma Coco într-un adevărat paradis de vacanță.
După Paște, odată cu venirea ploilor, vizitatorii se retrăgeau. Urmau alte opt luni de liniște, dar în sufletele celor care trăiseră acele momente rămâneau amintiri vii, colorate, pline de nostalgie.
Așa a arătat Playas del Coco până în 1954 — un loc izolat, simplu, dar profund viu în amintirea celor care au avut privilegiul să-l cunoască în acea formă autentică.
În acel an, când drumurile erau din nou pline de bălți uriașe și deveneau adevărate provocări pentru cei care le parcurgeau pe jos sau călare, o tranzacție comercială începea să schimbe lucrurile.
Pentru suma de 3.500 de cenți, achitată în rate, Lidia Angulo și-a vândut casa de pe plajă, care funcționa și ca mică afacere, sub numele „Las Quince Letras” (Cele Cincisprezece Litere).
Cumpărătorul avea ceva experiență în domeniul turismului și vise mari, dar se confrunta cu dificultăți financiare serioase. Așa că, deși intențiile erau bune, în următorii cinci ani nu s-au produs schimbări notabile în Playas del Coco.
Totuși, cu sprijinul locuitorilor, s-au făcut primele eforturi pentru a îmbunătăți drumul: bălțile au fost drenate, iar cele mai noroioase zone au fost pietruite cu ajutorul căruțelor cu boi, târnăcoapelor și lopeților.
Astfel au apărut paisprezece podețe, iar traseul se lega de drumul rustic ce ducea spre Sardinal și Comunidad, construit cu sprijinul Ministerului Lucrărilor Publice și Transporturilor.
Drumul de la Sardinal spre Coco devenise practicabil chiar și în sezonul ploios, datorită eforturilor comunității locale și contribuțiilor primilor vizitatori ocazionali din zona Central Mesa. Până la începutul anilor ’80, nu s-a primit niciun sprijin din partea autorităților centrale sau locale pentru întreținerea acestei căi de acces.
Între timp, „Las Quince Letras” a evoluat și și-a schimbat numele în „Casino Playas del Coco”. A fost instalată o mică centrală electrică pe benzină, care asigura iluminatul în primele ore ale nopții.
Totodată, fusese amenajat un sistem sanitar rudimentar, cu un rezervor de 500 de galoane și o conductă de 300 de metri lungime și ¾ inci diametru, alimentată de o fântână săpată manual – un început modest, dar promițător pentru viitor.
Persoane influente din politica națională au început să viziteze zona și să arate interes pentru problemele localnicilor. În 1960, la cinci ani de la vânzarea „Celor Cincisprezece Litere”, Coco începuse deja să arate semne clare de progres.
Se puseseră bazele primelor afaceri turistice cunoscute: Luna Tica, administrată de Freddy și Emilia de Barahona, își făcea loc alături de Casino Playas del Coco, în ciuda dificultăților economice mari.
Tot în acea perioadă a fost deschisă o benzinărie și două fabrici de gheață, care însă nu au reușit să supraviețuiască din cauza lipsurilor financiare. Cu toate acestea, în 1960 se putea simți un aer de schimbare. În Coco locuiau deja cel puțin douăzeci de familii venite din Central Mesa.
Școala din sat oferea educație până în clasa a doua, iar localnicii făceau primele încercări de a comercializa peștele.
Chiar dacă nimeni nu a reușit să obțină un succes real în acea perioadă, inițiativa a pus bazele unei noi direcții pentru dezvoltarea ulterioară a zonei – un punct de plecare pentru creșterea vizibilă care avea să vină între 1960 și 1970.
O parte din istoria locală, rar consemnată în scris, este povestea primilor străini care au ajuns în zonă. În anii 1950, Maury și Alma Gladson au ancorat în Playas del Coco la bordul goeletei lor cu vele, Doubloon.
Nevorbind limba, au fost ajutați de un tânăr localnic, Milton Gutierrez, să cumpere provizii și combustibil.
Mai târziu, Milton a urmat cursurile UCLA și a locuit cu familia Gladson în zona Los Angeles. În schimb, Maury și Alma au locuit într-o casă construită de Milton (care, la acea vreme, era co-proprietar al francizei Pizza Hut) chiar pe plaja din Coco. Alma a decedat în anii 1980, iar Maury în 1998.
Maury era operator radio și cunoscut pentru emisiunile sale matinale despre croaziere, oferind sfaturi celor care navigau spre golf.
Printre străinii sosiți de mult timp și care trăiesc încă aici se numără familia Bragg. Wilson (Rusty) deține și conduce R&R Tours, Lighthouse Realty, precum și afaceri în domeniul construcției de bărci și locuințe.
Mike administrează Papagayo Seafood Fish Exports, mai multe bărci de pescuit, restaurantul Papagayo Seafood, o agenție imobiliară și o firmă de construcții.
Rick Bragg este omul de încredere al lui Mike, ocupându-se de afacerea de pescuit, iar Roy Bragg gestionează Papagayo Marine Supply. La vremea sosirii lor, cursul era de 5 coloni pentru 1 dolar.
Ramona Reid este una dintre rezidentele mai tinere stabilite de mult timp în Coco. Părinții ei, Walter și Teresita Reid, au venit ca voluntari ai Corpului Păcii la sfârșitul anilor ’60. Ramona s-a născut în Costa Rica și lucrează ca profesoară independentă în localitate.
La începutul anilor ’70, cursul ajunsese la 8,54 coloni pentru 1 dolar (o bancnotă de 1000 de coloni valora 117,10 dolari, iar o bere costa 3 coloni). În golf erau ancorate mai multe ambarcațiuni de croazieră, iar numărul străinilor ajunse la aproximativ 20.
Cei mai mulți erau tineri americani (și un australian), care se întâlneau seara la Claudio’s (Cazinoul) pentru a admira apusurile și mișcarea iahturilor în valurile ce loveau țărmul.
Existase un drum în fața caselor de pe partea estică a plajei, dar a fost înghițit de valurile unei furtuni de iarnă.
Drumul dinspre ieșirea spre Tamarindo până în Coco a fost asfaltat abia în 1978, moment sărbătorit local în prezența președintelui de atunci al Costa Ricăi, Daniel Oduber.
Rick Wallace a sosit la începutul anilor ’70 și a închiriat una dintre insulele din fața Coco, unde a locuit o perioadă. Aventurier și surfer din California, Rick a fost printre primii dezvoltatori ai zonei Playa Ocotal. Astăzi, este activ în domeniul construcțiilor și imobiliarelor.
Tom Epling și soția sa, Leslie, au ajuns cu mașina în Coco în 1974. După ce au livrat un velier din port în Jamaica, s-au întors să se stabilească în zonă. Tom a devenit partener cu frații Rafael și Fernando Hurtado în deschiderea primului bar Papagayo, cunoscut azi ca Papagayo Pura Vida.
La acel moment, doar Claudio’s și Papagayo atrăgeau turiștii din San José. Tom a adus și mai multe panga din fibră de sticlă din El Salvador și a avut un rol cheie în sprijinirea oamenilor de știință, turiștilor și localnicilor, acționând ca ghid și navigator experimentat.
A colaborat cu antropologi care realizau săpături în Golful Culebra, geologi care cartografiau formațiunile din Golful Papagayo, biologi marini ce studiau țestoasele în locații secrete, taxonomi preocupați de dispersia speciilor, toxicologi care i-au cerut să captureze șerpi de mare în scopuri confidențiale, dar și cu primii proprietari de pe plaja.
Nacascolita, pentru transportul materialelor de construcție. I-a ghidat pe surferi, pescari, scafandri și turiști dornici să descopere ceea ce, odinioară, se numeau Locuri Secrete – zone izolate, de o frumusețe naturală pură.
A adus și caiace de mare pentru turiștii din San José, care soseau în grupuri de până la 30 de autobuze.
A construit mai multe locuințe și chiar clădirea inițială a Pizzeriei Pronto, aflată vis-a-vis de farmacia din Coco.
Tom a murit în 2001, iar Leslie locuiește în continuare în Coco, unde este activă în comunitate prin CATUCOCO și ca artizană.
Susan Fletcher a venit la sfârșitul anilor ’70 împreună cu familia și s-a stabilit în Playa Panama. În prezent, administrează magazinul Gourmet Shoppe din Super Luperon. Fiica sa, Liana, este căsătorită cu Kristian, fiul proprietarilor supermarketului Luperon.
Jim Procter a ajuns cu velierul în Coco în 1974 și, după o vreme, a început să construiască ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de Rancho Armadillo, o proprietate apreciată și vizitată de mulți.
De-a lungul timpului, a vândut acest loc, dar a rămas implicat în comunitate, administrând diverse proprietăți din zonă. În prezent, își împarte timpul între Costa Rica și Panama, unde desfășoară și alte activități.
Acești străini – unii visători, alții antreprenori sau simpli căutători de liniște – au contribuit, fiecare în felul său, la conturarea identității actuale a Playas del Coco.
Acești străini – unii visători, alții antreprenori sau simpli căutători de liniște – au contribuit, fiecare în felul său, la conturarea identității actuale a Playas del Coco.
Au venit din curiozitate sau din dorința de a trăi altfel, într-un ritm mai aproape de natură. Cu fiecare casă construită, fiecare afacere pornită sau barcă trasă la mal, au influențat subtil dinamica unei comunități care, deși mică, a început să se deschidă tot mai mult spre lume.
În anii ’80 și ’90, valul de vizitatori și rezidenți străini a crescut. Cei care rămâneau o făceau adesea din dragoste pentru peisaj, pentru oamenii simpli și calzi sau pentru sentimentul acela rar de libertate pe care doar locurile neatinse de graba modernă îl mai păstrează.
Pe lângă contribuțiile lor economice sau turistice, acești oameni au adus cu ei povești, idei și viziuni diferite. Unii au sprijinit inițiative educaționale, alții au promovat protejarea faunei marine sau au deschis ușa pentru dezvoltarea durabilă în zonă.
Cu timpul, au devenit parte din țesătura locală – nu ca simpli vizitatori, ci ca vecini, colegi și prieteni.
În anii care au urmat, prezența acestor străini a contribuit nu doar la diversificarea comunității din Playas del Coco, ci și la transformarea locului într-un centru de interes pentru turiști, cercetători și investitori. Interacțiunea cu localnicii a fost deseori marcată de respect reciproc și colaborare, deși nu lipsită de provocări sau neînțelegeri culturale.
Pe măsură ce infrastructura s-a dezvoltat – cum ar fi asfaltarea drumului principal în 1978 – accesul spre Coco a devenit mai facil, deschizând calea pentru o expansiune mai amplă. Afacerile locale au început să înflorească, iar inițiativele străinilor, cum ar fi introducerea pangalor din fibră de sticlă, caiacelor și serviciilor turistice profesioniste, au ridicat standardele pentru vizitatori și au oferit noi oportunități de angajare pentru localnici.
Implicarea în activități științifice – precum cartografierea geologică, studiile despre fauna marină sau explorarea biodiversității – a dus la o mai bună înțelegere și conservare a mediului natural. De asemenea, prin eforturi personale și comunitare, s-au construit locuințe, restaurante și structuri turistice, care au modelat aspectul actual al regiunii.
Aceste contribuții au fost esențiale în transformarea Coco dintr-un sat pescăresc izolat într-o destinație vie, cu o identitate mixtă, unde tradiția locală se împletește cu viziuni venite din alte colțuri ale lumii.